Lu primu pueta
fu lu Signuri picchì criò lu munnu
cu tantu sintimentu e quannu fici l’omu
misi ‘nta ‘u so cori tanti ri ‘ddi paroli ca
comu lu pinzeri
‘nta la testa ci sfirria, nescinu fora cu tanta
maistria.
Ammatula li vulissi firmari su ‘n ciumi ca si
perdi ‘nta lu mari.
Li versi sunu acqua di surgiva, ti fannu sentiri
l’amuri pi la vita,
lu ciatu di la natura ‘ntra li ciuri prufumati,
‘ntra li fogghi ri l’arvuli ca adaciu adaciu
suspirinu
antichi storie c’oramai dormunu ‘nto tempu.
‘Nta l’animu sulitariu c’è lu disiu di gridari a
stu munnu murenti
ca nenti è pirdutu si ti fermi nu mumentu p’ascutari
e
vidiri ‘nta pirsuna ca ti sta ‘n frunti n’omu
d’amari.
A vita nun è jocu! Mettiri fora chiddu ca si
senti
‘nta lu pettu è cosa assai faticusa.
T’arritrovi sempri chiù sulu, ma lu pinzeri
vola,
supra lu limiti di la to’ natura e quannu
finalmenti
lu ‘nfinitu ‘nta li to’ vrazza sarà, lu cori
avrà paci pi l’eternità. |