Aieri notti mi fici ‘nsuonnu sstranu.
Na vuci mi ricia c’a terra eni na matri amurusa,
ca nutri no sa ventri paisi e ccuntinenti.
Fra tanti figghiuzzi sparpagliati a destra e a
mmanca
ci nn’era una cciù vicina o sa cori.
Na terra fucusa e ribbelli, appuiata supra tri
culonni
comu rici a liggenda,
cca ucca ri fuocu quannu nnunn’eni dd’accuordu
cco vuliri ro patreternu.
I campagni cini ri sciuri culurati ca rallegrunu
u cori,
u mari limpidu e riccu ri pisci e curallu
supraffinu.
A zagara e a mustata sciaurusa m’impriacavunu,
nicu, senza farimi ddannu
mentri i spichi r’oru m’annaccavunu assiem’o
cantu re uccidduzzi
supr’e macci re miennuli, carrui e ulivi sempri
virdi.
Nun c’era travagghiu ppi manciari? Nun facia
nnenti!
Sta terra fantasiusa e ri gran cori anvintava
cosi ca l’autri nun sapieunu fari.
Ciramichi tutti beddi e particolari ca i casi re
città ievunu a ddicurari,
liquori sapurusi fatti cche ricetti antichi, ca
nun si putievunu ra ucca luvari.
Quann’era carusu avia pinsatu r’iramminni na
nautru paisi.
Sapiti comu su i picciuotti, amanti r’avventuri
e cosi nuovi,
ma ora ca sugnu ranni, quasi sissantinu,
sugnu cuntentu c’agghiu ristatu na ma terra
pirchì a Sicilia eni raveru bedda. Fimmina r’amuri!
|